Book of dreams

Don't stop dreaming...

Un vis ciudat

Vad amprente. Unele mici, altele mari. Fiecare aduc cate un sentiment special caci unele sunt reci, altele calde. Unele fine, altele zgrumturoase. Susura pe pielea delicata si ea.

Fiecare atingere e mai mult decat ar putea parea. Te patrunde si te strafulgera si iti transforma corpul intr-o mie de obiecte care au simturi diferite si dispersate.

Uneori te gadila genele si atunci pari sa te mai trezesti si sa ceri o gura de suc.

Tastand in noapte

Unde-i blogul? Nu e blogul...

Mi-a luat ceva sa curat toate micutele povestioare scrise in interiorul unei coji de nuca. Erau foarte gustoase si le tot rontaiau niste veverite.
M-am hotarat sa le las pe ele sa moara de foame si sa-mi vad de drum mai departe, lasand totusi in urma mici franturi caci trecutul e in definiv o iluzie frumoasa.

O sa scriu, cred, dar putin mai aproape de voi.

Caci ne stim, sunem oameni.

Alice...

Alice in Wonderland... frumoasa carte. N-am inteles-o, sunt sigura de asta, ar trebui s-o mai citesc de cateva ori pentru a intelege ceva.

Este insa o fraza care m-a marcat incredibil... "Who am I? Tell me that first, and then, if I like being that person, I'll come up; if not, I'll stay down here till I'm somebody else" - cine sunt eu...? Imi place de mine?
Ea se intreba asta mereu, ea stia cine este, isi stia standardele si cunostiintele, avea curajul de a se autoevalua incontinuu si de a se certa atunci cand scadea in ochii propriei persoane. Alice este o fata care mereu provoca oamenii din jurul ei la discutii impertinente, stia sa puna intrebari, nu stia sa primeasca raspunsuri. Nu era niciodata multumita de ce afla. Voia mai mult.
Din pacate lumea absurda in care se afla nu ii permitea mai mult. O lume in care raspunsurile nu sunt niciodata complete sau satisfacatoare, o lume absurda pe care ea nu a stiut s-o ia ca atare ci a trecut-o prin spectrul propriei curiozitati.

Mi-ar placea sa fiu ca ea, sa am atat de multa incredere in mine, copiilor nu le este frica de nimic, de niciun raspuns, de nicio intrebare, nu se gandesc ca sunt absurzi sau impertinenti, nu se gandesc ca deranjeaza, nu se gandesc ca nu au ce sa caute intr un loc. Ei fac tot ce vor si nu regreta nimic. Aproape ca nu gresesc niciodata.

poza : http://s256.photobucket.com/albums/hh172/luker0/

Baz Luhrmann - Everybody's Free (To Wear Sunscreen)

Draga Antoine de Saint-Exupery,

scuza-mi alegerea nefericita de limba pentru a scrie aceasta scrisoare (urmatoarea va fi in franceza).

Imi aduc aminte de desenele facut de tine, atunci cand erai copil, de modul in care nimeni nu te intelegea desi tu aveai un mesaj clar de transmis - SARPELE ESTE UN ANIMAL PERICULOS CARE POATE INGHITI CHIAR SI UN ELEFANT! - dar cine sa asculte un baietel. Oamenii mari sunt prea "stresati" cu altele...

Ma gandeam cum toti copii au o imaginatie. Au o lume numai a lor, cu monstrii, cu sirene, cu zane, robotei, masini, si multe alte nebunii.
Un univers intreg in care sunt salvati, in care se refugiaza cu gandul de fiecare data cand asteapta un prieten de joaca sau cand mami si tati se cearta.

Ce voiam eu defapt sa stiu, domnule Antoine de Saint-Exupery, este cum ati regasit-o?
Imaginatia pierduta in acest pragmatism...in criza ecomonica, printre facturile aruncate pe masa de la intare, printre cutiile de e-mail pline, printre cuvintele grele care ti se adreseaza zilnic, printre esecurie personale/profesionale.
In lume asta in care fiecare gest amuzant ar putea parea vulgar, in care chiar si un copil se chinuie sa inventeze culori si forme frumoase.

Cum faci sa ai imaginatie din nou, cum faci sa fii iar pur?

Nu doresc sa vorbesc despre genii acum, despre oameni mari care au reusit sa fie copii, sa-si pastreze viziune si universul interior.

Eu vorbesc cu oamenii secati de idei care idraznesc sa se PLICTISEASCA intr-o lume in care nici daca te chinui nu ai cum, intr-o viata de om sa inveti tot ce ai vrea.

Zi-mi dragul meu Antoine, cum se face de exista astfel de obiceiuri, de plictiseala, de monotonie?

Cum ii facem la loc copii?

MUTO by BLU

Incredibil...

Street People

Noi iar cand zic noi ma refer la o comunitate de oameni care zilnic merg pe strazi... Noi devoram tot, afise publicitare proaste, stenciluri inteligente, flayere oferite in dar de catre copile plictisite, avem vie in cap imaginea cainilor, din cand in cand ni se mai fura geanta, mai suntem imbraciti, ne mai pica apa de la vreun aer conditionat, fix in crestetul capului, alergam dupa taxiuri, cadem pe scari, trecem nepasatori pe langa cersetori, vedem o gramada de cacaturi in fiecare ora din zi, sera sau noapte... dar noi suntem o comunitate...si ne cunoastem mai mult sau mai putin, ne ascundem sub ochelari de soare, sub esarfe colorate sau sepci de firma, ne salutam uneori, alteori arunca priviri. Pentru noi e tot, pentru noi se deschid butice, pentru noi exista magazine ascunse, barulete,fast food-urile, pentru noi exista street wear, pentru noi sunt ochelarii colorati si parfumurile puternice, pentru noi exista cerceii colorati si insignele, agentiile bancare pitite pe stradute, farmaciile de pe Lipscani, terasele din parcuri fara parcare, praful de pe strazi, cersetorii...
Pentru noi, oamenii care inca mai vad pe unde merg, care inca mai schimba ruta pentru a diversifica, pentru noi, oamenii care stiu sa iubeasca mizeria, agitatia si caldura, pentru noi, cei care inca mai traim fara masina, care inca mai suntem cu picioarele pe pamant, care stim sa zambim in ciudata tuturor betoanelor din jurul nostru, pentru noi care inca nu stim ce este traficul, care inca mai umblam cu ambalejele in mana pentru ca nu exista cos de gunoi, pentru noi cei care stim cu adevarat societatea.
Pentru noi... tot respectul meu...

La maxim... la naiba...

Da... si asa... prieteni vechi... sau fosti prieteni sau oameni necunoscuti sau cine o-ti fi voi astia din spatele monitoarelor de diferite dimensiuni...
N-am nimic de zis... si totusi am de scris...

In lumea aceasta sunt doua stiluri de viata foarte bine definite.

1. acela in care tu stii ce vei face maine toata ziua sau daca nu stii oricum te intrebi, sau daca nu te intrebi, esti disperat cumva sa ai un program, sa faci, sa stii...

2. acela in care esti blac... traiesti fara limite, fara frica, fara attach, fara nimic...

da...de multa vreme lumea incearca sa se convinga cum ca e in stilul no 2... ca acolo e cool... si cad, cad ca prostii zeci de metrii, pentru ca pun sentimente, pentru ca le pasa, pentru ca n au suficient sange in ei... si cad si mor... si invie in ceva ce nu au vrut niciodata sa fie...
Iar voi... masochistii, oamenii care isi oprima sentimetele, care le ascund in spatele unei fete zambitoare, unu fum de ceva, in spatele bretonului dragut sau al cuvintelor parsive, in spatele petrecerilor si stilului de viata superb de care dai impresia... voi ajungeti in spitale, la psihologi, in fata unui monitor... citind un blog de nimic. cu ura in vene si cu rautate... :)

ai grija cine esti... ai grija de tine si de cine vrei sa fii, de cum consideri tu ca merita viata traita...

care e maximul tau... sau maxima ta...

Festina Lente...

cineva i-a spart parola ralucai

buna ziua lume!eu sunt nume de cod xyz...si o sa ii distrug fetei asteia tot ce a creat ea pe acest blog!esti distrusaaaaaaa raluca...ure future as a blogger has just ended

Ea...iluzia unei iubiri...

A pus cartea jos...o terminase. Era un semtiment linistitor dar in aceelasi timp de singuratate. Se mai terminase ceva. Si acum poate ca va incerca sa tina minte personajul principal, poate ca va incerca sa nu-i uite fiecare miscare, poate ca va incerca sa isi recapituleze actiunea in cap de acum inainte cand se va plictisi, dar tot ii este greu, tot e umpic trista...
Ii este somn, gata...se culca si maine alege alta carte...deja se gandeste...si...Nu! azi stie la ce vrea sa se gandeasca. Inchide ochii si si-l imagineaza, incearca sa-si aduca aminte cum arata exact in ziua cand l-a vazut ultima data. Incearca sa-si aduca aminte cum mirosea, ce i-a zis cand a plecat cu taxiul si a lasat-o singura in mijlocul strazii. Incearca sa fredoneze in gand melodia lor...melodiile lor. Si pentr-un un singur moment se pierde...incepe sa viseze...sa viseze cum l-a visat ultima data...cum s-au sarutat ultima data...cum a plans din cauza lui ultima data...
Dincolo de vis, in realitate, el e departe si uneori nici nu stie sigur daca isi mai aduce aminte de ea...o sfasie cumva gandul asta...ca a uitat-o, dar in definitiv ea vrea sa-l gandeasca. I se face rau, cum i s-a facut in prima seara cand a dormit langa el...frig ca atunci cand a fugit prin ploaie sa nu intarzie, surade ca atunci cand i-a zis ultima data ca o iubeste...si e singura in pat si cu ochii strans inchisi si isi impune sa se gandeasca, sa-l viseze. Vrea si o sa poata.
Uneori, cand iesea de la scoala, in metrou, la statia lui il cauta cu privirea, disperata, ridica ochii din cartea si se uita prin multime. Vroia doar sa-l vada, doar sa stie ca mai exista...dar nu l-a vazut niciodata...
Deschide ochii brusc...se uita pe tavan...e la fel de gol ca si ea in momentul acela...de neted, de lipsit de idei si de pareri...
Stie ca e obsedata...stie ca nu-si face decat rau...stie ca nu o va mai iubi niciodata...ca s-a dus totul...dar isi impune...isi impune pentru ultima data, asa a promis, ultima data...sa-l viseze...
Mai inchide odata ochii...azi o sa-l viseze...asa cum a dansat ultima data cu ea..asa cum i-a luat castile de pe urechi ultima data, asa cum a pupat-o de "la revedere" ultima data...asa cum i-a trimis un pupic prin fereastra taxiului...ultima data...
A adormit...

Ea...iluzia cunoasterii

Ea…(de ce ea? De ce o fata? Simplu, pentru ca sunt fata. M-am gandit mult daca personajul principal sa fie o fata sau un baiat. Dar, consider ca mintea mea nu e sufficient de iscusita pentru a creea un baiat, pentru a-l descoase fara sa-l cunosc…poate as putea sa vorbesc ore intregi despre unul dar sa-i intru in cap, sa-i descifrez gandirea. Mi-ar fi foarte greu.)Din nou merge pe strada si citeste. Fantezia ei dintotdeauna sa fie vazuta pe strada cum citeste, sa se intoarca lumea si sa o considere, nu desteapta, dar interesanta, superioara cumva. Prima data cand a facut asta era foarte mica, si nu reusea sa se concentreze. Sau chiar daca nu era atenta la drum si de multe ori ajungea acasa murdara de noroi, uda sau chiar lovita. Dar cu timpul a reusit, priveste cu coada ochiului uneori si daca stie bine drumul stie cand sa ridice ochii...
Astazi in schimb nu si-a propus sa faca asta, azi vroia pur si simplu sa mearga, sa observe copacii din jurul ei, sa critice hainele oamenilor, sa se mai uite inca odata la cladirea aceea imensa de pe partea cealalta a soselei care inca de pe vremea cand era mica avea geamurile sparte...Uneori se gandea cat de nervosi trebuie sa fi fost acei oameni care au vandalizat-o si cat de mult trebuie sa te relaxeze sa spargi ceva...sa arunci ceva, sa simti ca distrugi. Asta gandea mai ales cand era nervoasa...si cand simtea ca soarele nu straluceste pentru ea in perioada respectiva.
Astazi vroia sa vada cum s-au mai schimbat frunezele. Acum o saptamana erau roscate si cu o saptamana inainte erau verzi, sau o parte din ele erau asa, nici nu mai tine minte. Oricum, vroia sa vada...dar, neamintindu-si, a pornit spre casa, citind...nu ar fi dat 2 bani pe cartea asta...o vedea mereu in biblioteca, avea un nume intradevar interesant. Dar nu auzise niciodata de ea. Acum cateva zile insa a auzit numele aiurea, si s-a gandit ca nu are ce sa-i strice, poate e chiar interesanta...Chiar este...de cand a luat- o in mana, nu s-a mai dezlipit de ea. Abia asteapta sa devoreze urmatoarea pagina si urmatoarea, si sa afle cat mai multe, sa inghita efectiv literele, sa le simta cum se stocheaza acolo in memoria proprie. A invatat mai demult de la cineva ca singurul lucru pe care nu ti-l poate fura nimeni este cunoasterea. Acela a fost momentul in care s-a hotarat sa nu mai piarda nicio clipa, pana si dormitul uneori i se parea o pierdere totala de timp...Simtea ca acel intuneric o tinea de la lumina, de la lumina care o facea sa vada, sa citeasca, sa cunoasca...
Astazi...cum mergea pe strada, citind, vedea ca niciodata, in stanga si in dreapta mii de frunze, neridicate, azvarlite de vant din copaci. Era cu adevarat pitoresc, dar nu putea, nu putea sa ridice ochii, pierdea randul, ideea, concentratia. A mers asa tot timpul, cu dorinta de a avea poate 2 randuri de ochi, sau de a putea sa filmeze totul si sa se uite dupa.
Pana la urma...a terminat capitolul, a simtit ca e in siguranta, a ridicat timida ochii..si a vazut, era groaznic...strada ei era raschetata cu totul. Locul unde vazuse frunzele trecuse demult...acum ce vedea era uratenie, copaci taiati si asfalt decojit. Multe utilaje pe care le tot ocolea ea cu meticulozitate zilele trecute, acum le vedea in fata ochilor. Si zgomotul, era aurzitor, parca pamantul urla...parca incerca sa scape de oameni, incerca sa strige la ei, sa le spuna sa-l lase in pace...
Ingrozita, a ridicat cartea, a deschis-o a scos semnul de carte si l-a asezat cu finete la cateva pagini mai incolo, si a inceput sa citeasca din nou. Strada nu mai conta, zgomotul nu-l mai auzea...era totul perfect...

Cred ca nu redescoperi lumea pana nu ai un copil. O descoperi in copilarie si o redescoperi in calitate de parinte.
EA...alearga dupa un fulg mov...e imbracata in roz...si pentru o secunda mi-am dorit sa fi fost fiica mea...Bea din suc cu patru paie colorate, isi alearga umbra pe plaja, vrea sa stie de ce nu are voie sa se intinda dupa suc peste masa, de ce e atata nisip pe plaja, de unde vine marea, de ce fumeaza tati...

Te cunosc...inainte de a te cunoste...

Sa te vad si sa ma uit la tine si deodata sa ti vad viata, sa ti vad sufletul, sa ti inteleg starea, si ultima traiere, sa ti vad caracterul, sa inteleg cum iubesti, sa inteleg cum urasti, cum gandesti, cum desenezi, cum tipi, cum ti se umfla venele cand te enervezi...Te vad, te simt, esti unul cu mine, pentru un moment...nu pot sa nu ma uit la tine, nu pot sa mi iau ochii din adancul tau...si desi e o secunda eu simt ca trece o eternitate...si ma scufund si nu mai vreau sa ies.
Simt ca ma cunosti si ca te cunosc,simt ca am fi geniali, simt ca nimic nu ma poate lua de aici...dar trec, mi am facut placerea...am plecat acum privirea la pamant...am trait destul....am simtit destul...e prea mult si prea putin...e prea greu...si daca erai tu si daca nu erai? nu voi stii niciodata...:-??

On the street ;)

Stii, seara cand te intorci spre casa dupa o zi lunga, pe la 11 asa...cu ultimul metrou...sunt masinile acelea care uda strada sperand sa dea iluzia de ploie, de racoare si de dimineata, somnorosi cum suntem ne lasam pacaliti de soseaua uda si pentru un moment chiar ne intrebam "A plouat oare aseara?". La fel cu si de dimineata, pentru cateva momente ne puteam pacalii singuri ca nu suntem in aceelasi loc ca ieri dimineatza...sau putem spera ca ceva s a schimbat peste noapte.
Pentru 3 zile...o strada intreaga a trait iluzia schimbarii, trei zile de distractie, de lucruri haioase,de altceva, pur si simplu...
Strada Verona a fost invadata de oameni originali,oameni cu idei, oameni care vor mai mult si care stiu ca se poate mai mult... E frumos cand lumea reuseste sa se adune si sa se uneasca sa faca ceva frumos, sa contureze umpic viitorul...o initiativa a idealistii si optimstii, oamenii care stiu ca visele pot uneori sa devina realitate...pentru indragostitii de urbaneala...:)